Tastatura românească

Colegul meu de apartament se pregateşte să intre în câmpul muncii.
Şi-a luat rezidenţiatul, l-a luat cu notă acceptabilă, aproape miraculos, fără intervenţii paterne şi, din ianuarie va începe să muncească. Îmi povestea că maică-sa îl bate la cap să-şi cumpere, cu primul salariu, ceva care să-şi amintească toată viaţa de acest eveniment.
M-a nedumerit chestia asta şi am observat că am mai ratat o chestie din cele care caracterizează o viaţă asa-zis normală. Mie nu mi-a zis nimeni, niciodată, că trebuie să-mi cumpăr ceva plin de semnificaţii cu primul salariu.
De fapt, care a fost primul meu salariu?
Prima ciocolată pe care am primit-o la 12 ani, când am lucrat o vacanţă de vară dezgropând cu un şpaclu...
Şi aşa mai departe.
Am încercat sa gasesc momentul primului meu salariu, scriind postul ăsta în modul stravechi, adică de mână, şi m-am speriat ca ajunsesem la a cincea pagină si nu îi dşdusem de capăt. Am renunţat, pentru că-s prea tânăr să-mi scriu memoriile. Am vrut să transcriu aici ce reuşisem să scriu dar m-am plictisit, chiar dacă privisem asta ca pe un exerciţiu de lucru cu tastatura românească. Îmi trebuie acum la şcoală. Adevărul e că mă plictisesc. Iaşii nu sunt orasul pe care mi-l imaginam eu. Ca de obicei m-am asteptat la prea multe. Şi dacă am ajuns să îmi scriu memoriile e logic că duc lipsă de ocupaţie.